Unele repere privind confiscarea specială în dreptul vamal

Evoluția iminentă a sistemului juridic din Republica Moldova si tendința asocierii acesteia cu Uniunea Europeana reprezintă două considerente importante ce condiționează o meditație profundă asupra instituțiilor de drept penal și rolului lor în sistemul legislativ contemporan.Una din aceste instituții este confiscarea specială, aplicată în dreptul vamal, în special în cazul infracțiunii de contrabandă. Vazută inițial ca o masură de siguranță și reglementată tradițional în legislația penală, confiscarea specială își găsește pe larg aplicare atît în dreptul intern cît și în dispozițiile internaționale.

Articolul 1 al Convenției Europene privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, semnată la Strasbourg la 08 noiembrie 1990, prezintă „confiscarea ca o măsură ordonată de o instanță judecătorească ca urmare a unei proceduri referitoare la una sau mai multe infracțiuni, măsură care conduce la privarea permanentă de acel bun”.

Pe plan intern, instituția confiscării speciale este reglementată de prevederile art. 106 din Codul Penal, fiind definită ca o pedeapsă complementară care constă în trecerea forţată şi gratuită în proprietatea statului a tuturor sau a unei părţi din bunurile care se află în proprietatea condamnatului şi care au fost destinate, folosite sau rezultate din infracţiune prin una din următoarele modalităţi: a) utilizate sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni; b) rezultate din infracţiuni, precum şi orice venituri din valorificarea acestor bunuri; c) date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor; e) deţinute contrar dispoziţiilor legale; f) convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunurile rezultate din infracţiuni şi din veniturile de la aceste bunuri; g) care constituie obiectul infracţiunilor de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului.

Călăuzitoare în acest sens sînt şi prevederile pct. 20 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.5 din 24.12.2010, „Privind practica judiciară în cauzele referitoare la contrabandă, eschivarea de la achitarea plăţilor vamale şi contravenţiile vamale”, potrivit căruia ,, Mărfurile şi obiectele care constituie obiectul contrabandei, pot fi confiscate în beneficiul statului conform prevederilor art. 46 alin. 4) Constituţia R. Modlova, art.106 Cod Penal şi art.162 Cod Procedură Penală.

Confiscarea specială se aplică persoanelor care au comis contrabanda. Pot fi supuse confiscării speciale şi bunurile menţionate la art.106 alin. (2) lit. c)-g) CP care aparţin altor persoane în cazul în care acestea le-au acceptat ştiind despre dobîndirea, deţinerea, transformarea ilegală a acestor bunuri sau despre faptul că sunt rezultate din infracţiuni. Litigiile privind drepturile asupra obiectelor recunoscute ca fiind corpuri delicte într-o cauză penală se vor examina în ordinea procedurii civile.

Totodată, la aplicarea confiscării speciale este important de a ține cont de prevederile art. 46 din Constituţia Republicii Moldova – dreptul la proprietatea privată şi protecţia acesteia, or, dreptul de proprietate este consfinţit la art. 46 alin. ( 3) din Constituţia Republicii Moldov și stipulează că averea dobândită licit nu poate fi confiscată şi că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

În același timp, conform prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.17), Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (art.1 al Protocolului adiţional nr.1), orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii, nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Din dispoziţiile legale expuse mai sus reiese două condiţii obligatorii pentru ca averea să poată fi confiscabilă: – ca ea să fie în proprietatea condamnatului; – ca ea să intre sub incidenţa uneia sau mai multor situaţii prevăzute la art. 106 Cod Penal. Aceste două condiţii urmează să fie motivate de către instanţă în hotărârea sa de confiscare a averii.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla faptă de încălcare a legislaţiei nu este destulă pentru aplicarea măsurii de confiscare. Este necesar de stabilit dacă măsura de confiscare corespunde gravitaţii situaţiei create (Hotărârea CEDO din 06 noiembrie 2008 cazul Ismayilov contra Federaţiei Ruse).

Așadar, pe lîngă aplicarea prevederilor art. 106 Cod Penal, pentru a trece forțat bunul proprietarului în proprietatea statului, această situație urmează a fi verificată prin prisma principiilor generale elaborate de jurisprudența Curții Europene: – dacă o așa imixtiune în dreptul la proprietate este prevăzută de lege; – dacă urmărește un scop legitim; – dacă este necesară într-o societate democratică; – dacă este proporțională cu circumstanțele cauzei, cerințele generale ale societății, coroborate cu cerințele de a proteja drepturile de proprietate.

Totodată, este necesar de stabilit dacă măsura de confiscare corespunde gravității situației create (cauza Ismaylov vs F.Rusă din 06.11.2008). Confiscarea nu este o metodă de recompensare a prejudiciului statului, dar ca o măsură de siguranţă şi de pedepsire a inculpatului pentru comiterea infracţiunii incriminate (cauza Bendenoun vs Franța din 24.02.1994), la care instanțele trebuie să țină seama că acesta să nu fie vădit disproporțională față de natura și gravitatea faptei, raportat cu bunul supus confiscării.

Hotărîrea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Grifhorst c. Franței oferă criteriile de apreciere cu privire la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. În această cauză, instanța de contencios european a hotărît unanim încălcarea articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție (protecția proprietății) pentru natura disproporțională a sancțiunii (penalitate) constînd în confiscarea sumei de bani plus o amendă egală cu o jumatate din sumă pe care a omis să o declare (225.000 guildeni olandezi, echivalentul a 116.828 euro), impuse petentului pentru omisiunea de a declara o sumă de bani autorităților vamale la granița dintre Franța și Andora. În fapt, la data de 29 ianuarie 1996, în drum spre Franța, petentul a fost oprit de vameșii francezi. Fiind întrebat dacă are de declarat sume de bani, petentul a raspuns ca nu are. Vameșii au percheziționat autovehicolul acestuia și au gasit 500.000 guildeni olandezi, echivalentul a 233.056 euro. Toate sumele respective au fost confiscate întrucît petentul ar fi încălcat art.464 din Codul vamal francez. În speță, CEDO a reținut faptul, că ingerința în cauză (confiscarea sumei de bani cumulată cu amenda ) era prevăzută de legea franceză și urmărea un scop legitim – combaterea spălării banilor proveniți din traficul de droguri. Totuși, Curtea a notat în primul rînd că nu există nici un indiciu în dosal că petentul a fost judecat sau condamnat anterior pentru spalare de bani. Unica infracțiune pretins comisă de acesta era nedeclararea deliberativă a sumei de bani aflate în posesie. Totodată, Curtea a accentuat severitatea penalității impuse petiționarului, în particular confiscarea combinată a întregii sume de bani aflate în posesie și amenda în proporție de 50 % din suma respectivă, per total 349.584 euro. Astfel, Curtea a reținut faptul că sancțiunea impusă nu a fost proporționată cu pericolul social al faptei, nefiind păstrat un just echilibru între interesul general și drepturile fundamentale ale individului.

Principiul proproționalității în impunerea sancțiunilor de către statele membre ale Uniunii Europene a fost statuat și prin jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg. Astfel, din cauza Comisia c.Greciei rezultă că, în absența armonizării legislației comunitare, statele membre sunt competente să adopte aceste sancțiuni pe care le consideră necesare. Totuși CJCE a stabilit faptul că, atunci cînd statele membre utilizează de această competență, sunt obligate să se conformeze legislației comunitare și principiului proporționalității în virtutea căruia măsurile administrative și sancțiunile stabilite nu trebuie să depășească ceea ce este strict necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite, iar procedurile de control nu trebuie sa fie atît de disproporționată față de gravitatea încălcării încît aceasta să constitue un obstacol al libertății conferite de Tratatul Comunităților Europene.

În concluzie, conchidem că instituția confiscării speciale în dreptul vamal urmează fi aplicată proporțional încălcării admise sau comise de către individ, fără a se urmări exproprierea acestuia decît dacă aceasta necesitatea este dictată imperativ de circumstanțele cauzei coroborate cu normele legale aplicabile. Or, sancțiunea aplicată persoanei vinovate trebuie să aibă întîi de toate caracter educativ și nu aplicată în scopul lipsirii arbitrare de proprietate.

BIBLIOGRAFIE:

1. Convenţia Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990. În: Tratate Internaţionale, nr.35/107 din 2006. Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.914-XV din 15.03.2002. În: Monitorul Oficial nr. 43-45/281 din 28.03.2002;
2. Raportul explicativ la Convenția Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990;
3. Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial nr. 72-74/195 din 14.04.2009;
4. Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 1ra-477/18, pronunțată la 27 martie 2018;
5. CEDO; cauza Grifhorst c. Franței, hotărîrea din 26 februarie 2009, www.echr.coe.int;
6. CEDO; cauza Moon c. Franței, hotărîrea din 09 iulie 2009, www.echr.coe.int;