Opțiunile debitorului împotriva căruia este admisă spre examinare o cerere introductivă

 

Potrivit prevederilor art. 2 din Legea Insolvabilității 149/2012, insolvabilitatea este situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată. Aceasta este  constatată prin act judecătoresc de dispoziţie. Procesul de insolvabilitate se intentează doar în temeiul unei cererii  de intentare a procesului de insolvabilitate, numită cerere introductivă. Dreptul de a depune cererea introductivă îl au debitorul și creditorii debitorului, precum și alte persoane stabilite de legea insolvabilității.

Atunci cînd cererea introductivă este depusă de creditor, debitorul urmează ca în termen de 10 zile de la primirea copiei de pe cererea introductivă, primită spre examinare conform încheierii judecătorești, să prezinte instanței de insolvabilitate o referință la cererea introductivă, prin care se opune sau acceptă starea de insolvabilitate. Dacă obiectează  faţă de starea de insolvabilitate şi dacă obiecţiile sînt recunoscute ulterior de instanţa de insolvabilitate ca fiind nejustificate, debitorul nu mai are dreptul să solicite procedură de restructurare (art. 28 (2) Legea Insolvabilității).

În orice caz, debitorul urmează să anexeze la referința față de cererea introductivă, actele indicate la art. 17 din aceeași lege, după cum urmează:

  1. copia de pe statutul sau de pe contractul său de asociere;
  2. lista participanţilor (membrilor) săi;
  3. bilanţul contabil la data ultimului raport financiar;
  4. ocumentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor sale dacă este persoană fizică (întreprinzător individual);
  5. datele din registrele publice despre bunurile sale, inclusiv despre bunurile gajate;
  6. sta creditorilor şi a debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor;
  7. dovada notificării proprietarului, a cărui lipsă însă nu împiedică admiterea spre examinare a cererii introductive.

Conform art. 28 (4) din Legea insolvabilității 149/2012, dacă debitorul nu contestă prin referinţă, în termenul prevăzut la alin. (2), că este în stare de insolvabilitate şi îşi exprimă intenţia de a îşi restructura activitatea, instanţa de insolvabilitate adoptă o hotărîre de intentare a procedurii de insolvabilitate, obligîndu-l să prezinte un plan al procedurii de restructurare, care ulterior urmează să fie supus votului la Adunarea Creditorilor, constituită după validarea creanțelor.

Astfel, din interpretarea normelor precizate mai sus rezultă că legiuitorul a stabilit 2 opțiuni clare pentru organele de conducere ale debitorului, împotriva căruia este depusă cererea introductivă, fiecare generînd efecte distincte:

  1. opunerea neîntemeiată față de starea de insolvabilitate îl lipsește pe debitor de dreptul de propune planul procedurii de restructurare;
  2. neopunerea debitorului față de starea de insolvabilitate și exprimarea intenției de restructurare îi asigură debitorului dreptul de a propune restructurare economică;

Respectiv, atunci cînd împotriva debitorului este admisă spre examinare o cerere introductivă, factorii de decizie trebuie să analizeze minuțios și să stabilească cu certitudine existența sau lipsa temeiurilor de intentarea a procesului de insolvabilitate. Or, în cazul în care persistă temeiurile de intentare a insolvabilității față de debitorul care are potențial economic de restructurare, opțiunea corectă a membrilor organelor de conducere ar fi acceptarea stării de insolvabilitate și înaintarea planului de restructurare, or în cazul opunerii neîntemeiate asupra insolvabilității, debitorul este decăzut din dreptul de a mai solicita restructurarea societății.