Reforma sistemului de justiție și tendința de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană sunt două motive conexe și importante care determină necesitatea aprecierii rolului instituțiilor de drept penal și adaptarea acestora conform standartelor europene. Or, modernizarea sistemului juridic penal a fost o condiție inerentă semnării Acordului de asociere și rămîne decisivă și pentru aderarea efectivă a țării noastre la Uniunea Europeană.

Confiscarea specială, reglementată la art. 106 din Codul Penal al Republicii Moldova, este una din numeroasele instituții ale dreptului penal. Aceasta constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor utilizate sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, rezultate din infracţiuni, precum şi orice venituri din valorificarea acestor bunuri, date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor, deţinute contrar dispoziţiilor legale, convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunurile rezultate din infracţiuni şi din veniturile de la aceste bunuri sau care constituie obiectul infracţiunilor de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului.

Odată cu trecerea timpului și evoluția criminalității,  confiscarea specială a ridicat din ce în ce mai multe probleme atât în dreptul intern, cât şi în reglementările internaționale. Iar, în contextul intensificării luptei împotriva crimei organizate, a devenit imperios necesar să se creeze instrumente juridice internaționale care să priveze rețelele de infractori de produsul infracțiunii. Acestă sarcină nu s-a putut realiza fără reglementarea unui cadru juridic de cooperare internațională în materia identificării, indisponibilizării, sechestrării  şi confiscării bunurilor, pentru reducerea motivaţiei infractorilor în implicarea în astfel de activităţi criminale, dar şi pentru reducerea capitalului operaţional folosit în vederea continuării unor astfel de activităţi.

În mod plastic, s-a justificat în doctrina de specialitatea eficienţa indisponibilizării şi confiscării în lupta împotriva criminalităţii organizate, punându-se în evidenţă că numai condamnarea vreunuia dintre membrii grupării nu pune capăt activităţii infracţionale, de vreme ce acesta poate fi înlocuit, iar gruparea poate continua să-şi deruleze activităţile ilegale, or, confiscarea produsului infracţiunii previne infiltrarea produsului infracţiunii în circuitul civil, prin neutralizarea instrumentului de săvârşire a unor noi infracţiuni, garantând astfel că criminalitatea nu va produce venituri.

În aceste circumstanțe, Consiliul Europei, estimînd necesitatea asigurării cadrului și mecanismului legal pentru confiscarea produselor și instrumentelor infracțiunii, ca și scop de protecție a asocietății, a adoptat Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activităţi infracţionale, care a fost semnată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990, numită de altfel și Convenția din 1990.

Adoptarea Convenției a fost precedată de cea de-a 15-a Conferinţă (Oslo, 17-19 iunie 1986), la care miniştrii europeni ai Justiţiei au examinat aspectele penale privind abuzul şi traficul de stupefianţi inclusiv necesitatea de a lupta împotriva toxicomaniei, dezechilibrând piaţa de droguri, deseori legată cu crima organizată în general şi chiar cu terorismul, prin astfel de măsuri cum ar fi îngheţarea şi confiscarea produselor acestui trafic. Discuţia a început prin adoptarea Rezoluţiei nr. 1, în care miniştrii au recomandat Comitetului european pentru Problemele criminale (CDPC) să examineze “formularea, ţinând cont de lucrările Naţiunilor Unite în materie, normelor şi criteriilor internaţionale pentru a garanta o cooperare internaţională eficientă între autorităţile judiciare (şi eventual poliţieneşti) privind depistarea, îngheţarea şi confiscarea produselor traficului ilicit de droguri”.

Proiectul convenţiei a fost elaborat pe parcursul a nouă reuniuni a unui comitet restrâns, autorizat de Comitetul Miniştrilor în septembrie 1987, în perioada octombrie 1987 şi aprilie 1990.

Una dintre sarcinile primordiale ale Convenţiei a fost de a facilita cooperarea internaţională în ceea ce priveşte ajutorul reciproc în scopul investigaţiei, depistării, reţinerii şi confiscării produsului oricărui tip de criminalitate, în special a crimelor grave şi, mai ales, a infracţiunilor în materie de stupefiante, trafic de arme, terorism, trafic de copii şi femei şi alte infracţiuni care aduc profituri fabuloase.

Un alt obiectiv major al Convenţiei a constituit crearea unui instrument care ar obliga statele să introducă în legislaţia lor internă măsuri eficiente pentru combaterea criminalităţii grave şi privarea infractorilor de produsul activităţii lor ilicite. Determinant pentru o asemenea decizie a fost faptul că investigațiile, operațiunile de depistare, reținerile şi alte diverse măsuri sunt deseori puse în aplicare de codurile de procedură penală, care diferă foarte mult de la o ţară la alta şi uneori nu acordă serviciilor în materie penală împuternicirile necesare pentru a atinge aceste obiective pe plan intern.

În materie de confiscare, legislaţiile Statelor membre sunt foarte diferite din punct de vedere material şi procedural, motiv din care pot constitui o piedică în calea succesului în lupta împotriva criminalităţii grave, care tinde să se organizeze din ce în ce mai bine, să se internaţionalizeze şi să devină din ce în ce mai periculoasă pentru societate. Astfel, Comitetul restrâns a considerat necesar ca Statele membre să-şi apropie legislaţiile lor interne şi să adopte măsuri eficiente pentru a depista infracţiunile, pentru a lua măsuri provizorii şi a confisca instrumentele şi produsele activităţilor ilegale. Acest demers este indispensabil deoarece pentru a putea coopera la nivel internaţional, Statele ar trebui cel puţin să aibă un nivel de eficienţă comparabil. De aici nu rezultă că legislaţiile Statelor trebuie obligatoriu să fie armonizate, dar acestea cel puţin ar trebui să poată găsi cele mai eficiente mijloace de cooperare.

Necesitatea adoptării Convenției din 1990 a mai fost determinată și de lipsa unor reglementări analogice în legislația comunitară. Or, Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, care se referă la executarea comisiilor rogatorii “referitoare la o cauză penală (…) nu se aplică depistării şi reţinerii bunurilor în vederea confiscării lor ulterioare. Astfel, articolul 1, paragraful 1 al acestei convenţii nu ar exclude, de exemplu, asistenţa în scopul investigării între autorităţile judiciare pentru a localiza bunurile obţinute ilegal. Totuşi, cooperarea între autorităţile poliţieneşti în aceleaşi scopuri în principiu nu relevă din această convenţie, motiv pentru care acestea urmau a fi prevăzute separat.</p>

Pentru a depăşi aceste şi alte dificultăţi care au survenit sub influenţa convenţiilor europene în materie penală, convenţia din 1990  a prevăzut un ansamblu complet de reguli aplicabile oricărei din fazele procedurii, de la primele investigaţii până la pronunţarea sentinţei şi executarea deciziilor de confiscare şi implementarea mecanismelor suple, dar eficiente care ar permite o cooperare internaţională cât se poate de extinsă pentru a lipsi delincvenţii de instrumentele şi produsul activităţii lor ilegale. Acest principiul general de cooperare internaţională este prevăzut în secţiunea 1 a capitolului III.

Convenția din 1990 invită Statele să se ajute reciproc la colectarea elementelor de probă referitoare la instrumente şi produse. De asemenea, Statele sunt chemate să coopereze, chiar şi fără a li se cere aceasta, atunci când ele cunosc evenimente legate de o activitate criminală care ar putea interesa un alt Stat. Aceste forme de asistenţă în scopurile investigaţiilor sunt prevăzute în secţiunea 2 a capitolului III din convenţie.

Pentru a asigura confiscarea instrumentelor şi produselor crimei, convenţia prevede în principiu, în secţiunea 4 a capitolului III, două forme de cooperare internaţională, în primul rând executarea de către Statul solicitat a unei decizii de confiscare pronunţată în străinătate şi, într-al doilea rând, începerea de către Statul solicitat, la cererea unui alt Stat, a procedurilor interne în vederea unei confiscări. În favoarea primei opţiuni, convenţia respectă schema Convenţiei europene privind recunoaşterea internaţională a hotărârilor judecătoreşti în materie penală. Cea de-a doua metodă de cooperare internaţională ar putea fi comparată cu cea prevăzută de Convenţia europeană privind transmiterea procedurilor penale.

Învederez și faptul că contrar majorităţii convenţiilor relative la cooperarea internaţională în materie penală, elaborate în cadrul Consiliului Europei, Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activităţi infracţionale, nu are adjectivul „europeană”. Or, acest fapt exprimă punctul de vedere al redactorilor care au considerat că acest instrument ar trebui să fie deschis spre semnare, în egală măsură, statelor care împărtăşesc concepţiile statelor-membre ale Consiliului Europei, fără a fi membre ale acestei organizaţii.

De-a lungul timpului, aspectele ce ţin de problematica confiscării bunurilor ca instrument de combatere a criminalităţii a generat o jurisprudenţă abundentă și a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană a examinat un spectru vast de cauze privind confiscarea, diferenţiind între confiscarea bunurilor care au constituit obiect al infracţiunii (objectum sceleris) în urma condamnării acuzaţilor (Agosi v. Marea Britanie, hotărîrea din 24 octombrie 1986); confiscarea bunurilor care au constituit instrumentul infracţiunii (instrumentum sceleris) după condamnarea acuzaţilor (C.M. v. Franţa, decizia din 26 iunie 2001) sau confiscarea bunurilor aflate în posesia terţilor după condamnarea acuzaţilor (Air Canada v. Marea Britanie, hotărîrea din 5 mai 1995). În acelaşi timp, referitor la veniturile provenite dintr-o activitate criminală (productum sceleris), Curtea Europeană a examinat confiscarea care a urmat după condamnarea reclamantului (a se vedea Phillips v.Marea Britanie, menţionată supra), precum şi cauze în care confiscarea a fost dispusă independent de existenţa unei proceduri penale, pentru că patrimoniul reclamanţilor era prezumat ca fiind de origine ilicită (a se vedea Riela şi alţii v. Italia, decizia din 4 septembrie 2001; Arcuri şi alţii v. Italia, decizia din 5 iulie 2001; Raimondo v. Italia, hotărîrea din 22 februarie 1994) sau ca fiind utilizate pentru activităţi ilicite (Butler v. Marea Britanie, decizia din 27 iunie 2002).

Prin Legea Nr. 914-XV din 15 martie 2002; MO; 2002, nr. 43-45, art. 281 adoptată de Parlament, Republica Moldova a devenit parte la Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 8 noiembrie 1990 , alăturîndu-se astfel eforturilor conjugate ale comunităţii internaţionale de combatere a infracţiunilor economico-financiare şi confiscare a produselor infracțiunii. Concomitent, țara noastră și-a asumat public obligația de a adopta măsuri legislative şi de altă natură, necesare pentru a reglementa și a permite confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri.

Astfel, și la nivel național confiscarea a fost desemnată în calitate de instrument al combaterii criminalității organizate și corupției. Acest fapt se desprinde chiar din hotărîrea nr. 4 din 22 aprilie 2013 a Curții Constituționale, care a remarcat că  corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii.

Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept și a fost declarat obiectiv naţional prin diverse angajamente internaţionale şi documente naţionale, precum Strategia naţională anticorupţie pe anii 2011-2015 (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.154/2011) şi Planul de acţiuni pentru anii 2012-2013 pentru implementarea acesteia (aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.12/2012), Strategia de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016 (aprobată prin Legea nr.231/2011) şi Planul de acţiuni pentru implementarea acesteia (aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.6/2012), Legea nr.90/2008 privind prevenirea şi combaterea corupţiei, Strategia de consolidare instituţională a Centrului Naţional Anticorupţie (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.232/2012).

Deasemenea prin hotărîrea Curții Constituționale nr. 6 din 16 aprilie 2015 se constată că pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată, este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. În acest sens, confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod eficient în combaterea criminalităţii organizate și împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtând  pericolul de a corupe societatea. Or, necesitatea combaterii criminalităţii organizate se află şi în vizorul comunităţii internaţionale şi celei europene, care prin instrumentele sale legale a reglementat această măsură de siguranţă.

Astfel, Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 8 decembrie 1990, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 septembrie 2002, a instituit în premieră pentru Republica Moldova obligaţia a adopta măsuri legislative şi de altă natură, considerate necesare pentru a permite confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri.

Complementar, la nivel național, subsecvent angajamentelor asumate prin semnarea Acordului de asociere, Programul de guvernare 2016-2018 a definit combaterea corupţiei ca una din priorităţile fundamentale, parte intrinsecă a căreia este combaterea îmbogăţirii ilicite şi confiscarea produselor infracţiunilor de corupţie şi conexe. Pentru valorificarea acestei priorităţi, programul de guvernare a statuat atît necesitatea perfecționării cadrului legislativ necesar pentru urmărirea și conservarea bunurilor provenite din infracțiuni pentru asigurarea confiscării acestora, inclusiv pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiuni de corupție și conexe cît și oportunitatea creerii unei instituții cu competențe identificare, recuperare şi administrare a bunurilor provenite din activităţi infracţionale şi aflate pe teritoriul Republicii Moldova sau peste hotarele ei.

Astfel, analizînd cronologic ordinea evenimentelor precizate mai sus, deducem cert că Republica Moldova își execută treptat obligațiile asumate prin ratificarea Convenției privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 8 decembrie 1990 precum și a altor tratate și convenții similare.

În sensul îndeplinirii obiectivelor asumate și avînd în vedere tendința de dezvoltare a capacităţilor şi instrumentelor necesare recuperării bunurilor infracţionale, în special în legătură cu infracţiunile de corupţie şi spălare a banilor, prin legea Parlamentului Republicii Moldova nr. 48 din 30 martie 2017 a fost creată Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

Necesitatea acesteia a fost motivată de faptul că în Republica Moldova, deşi există un şir de instituţii abilitate cu competenţe de identificare, urmărire, recuperare şi administrare a bunurilor provenite din infracţiuni, totuşi, activitatea acestora este dispersată, neexistînd o coordonare şi o comunicare coerentă între ele. De asemenea,  la momentul adoptării legii, nu acţiona nici o instituţie-cheie care ar asigura de o manieră adecvată investigaţiile financiare, ceea ce reduce substanţial din eforturile şi eficienţa întregului lanţ al instituţiilor abilitate să combată criminalitatea financiară şi recuperarea bunurilor provenite din infracţiuni.

Este de notat că Agenția de Recuperare a Bunurilor Infracționale a fost constituită după modelul altor instituții cu competențe similare care își desfășoară activitatea în majoritatea statelor europene (România, Portugalia, Spania, Olanda, Franţa, Ungaria, Serbia etc.)

Astfel crearea acesteia este în linie cu prevederile legislaţiei europene. În special menţionăm că în temeiul deciziilor Consiliului Europei, toate ţările-membre trebuie să instituie Oficiii de recuperare a activelor provenite din infracţiuni.

Respectiv, prin instituirea Agenției, Republica Moldova, cu întîrziere,  asigură treptat unul din angajamentele asumate prin ratificarea Convenției privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională, și anume cel de instituire a mecanismelor și adoptare a măsurilor legislative capabile să asigure  confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri..

În concluzie deducem că pînă la momentul actual autoritățile naționale au încheiat o serie de a acorduri cu diverse țări și instituții internaționale venite să faciliteze obținerea informațiilor relevante unei eventuale recuperări de mijloace. În același timp nu poate fi trecută cu vederea nici faptul  adoptării cadrului juridic necesar pentru confiscarea bunurilor și veniturilor provenite din activitatea infracțională cît și crearea Agenției de Recuperare a Bunurilor Infracționale.

Aceste realizări ale legislativului urmau să confere un impuls procesului de identificare și recuperare a resurselor și bunurilor fraudate, însă la mai bine de 8 luni de la creare, Agenția este practic nefuncțională. Or, se pare că aceasta de fapt nici nu și-a început activitatea propriu-zisă.

În esență, dificultățile semnalate la aplicarea confiscării speciale și recuperării bunurilor infracționale, pot fi în mare măsură determinate și de lipsa cunoștințelor speciale privind desfășurarea investigațiilor financiare fapt care duce la imposibilitatea stabilirii unei imagini de ansamblu a naturii și amplorii bunurilor ilegale care pot fi deținute sau obținute într-un caz particular. Însă, această incapacitate este de ordin temporal, or se atestă o activitate sporită a autorităților de a asigura instruirea în domeniul aplicării bunelor practici în aplicarea confiscării speciale și extinse, măsuri care vor oferi rezultate în timp.

BIBLIOGRAFIE

1. Convenţia Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990. În: Tratate Internaţionale, nr.35/107 din 2006. Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.914-XV din 15.03.2002. În: Monitorul Oficial nr. 43-45/281 din 28.03.2002;
2. Raportul explicativ la Convenția Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990;
3. Legea pentru ratificarea Convenţiei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională, nr.914-XV din 15.03.2002. În: Monitorul Oficial nr. 43-45/281 din 2002;
4. Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial nr. 72-74/195 din 14.04.2009;
5. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, privind pentru controlul constituţionalităţii  unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită) (Sesizarea nr. 60a/2014). 6 din 16.04.2015. În: Monitorul Oficial nr. 115-123/10 din 15.05.2015;
6. Hotărîrea Curții Constituționale a Republicii Moldova, privind interpretarea art. 46 alin. (3) din Constituția Republicii Moldova (Sesizarea nr. 17b/2011);